kennedy. nigel kennedy…

19 august 2007
 …si iarna lui vivaldi, cel mai drag mie din toate sezoanele, first movement mai abitir decat toate, si un teribil dor de toamna, asa cum stia ea sa fie odata.
 cu ploaie marunta in geam.
 si frunze galbene, ude sub pasi.
 si castane lucioase rostogolite la marginea strazilor .
 si cu amintirea surescitarii de scolar, cu ghiozdanul plin mirosind a coperti de plastic. la cumparaturi cu mama, dupa acuarele si plastilina. dupa stilou nu, ala era unul si bun, chinezesc, sa ai grija de el, are penita fragila.
 si primul pix cu creion, si tragedia pierderii lui.
 si penarul meu meschin, mic, din lemn, cu un mickey mouse desenat in tus albastru. si ochiadele catre penarele colegelor, din acelea roz, cu oglinjoara, care se inchideau cu magnet si aveau inauntru o guma mirosind a fructe. nu ca cea a mea, cu iz de cauciuc si aspect de caramida. ele aveau gumele astea eterice, translucide, si desenau printese la sfarsitul caietelor. vara-mea desena obsedant niste cai. nu i-am inteles niciodata. ba chiar i-am urat un pic, mai demult. eu nu desenam nimic. abia mai tarziu, in liceu, forme geometrice pe marginea paginilor. si cuvinte. versuri. franturi de melodii. uram orele de desen, hainele prafuite ale profesoarei, buzele ei subtiri si nasul ascutit, vocea scrasnita cu care ne spunea "vibrati culoarea, vibrati culoarea", ce dracu puteam sa intelegem din asta la 10 ani, si vesnicele teme desenati ce ati facut in vacanta. nu prea faceam nimic in vacanta, bag seama, dar desenam mereu niste sanii pe ulita, cumva derdelusul din spatele blocului era mai greu de ilustrat, asa ca bateam campii, desenam copii cu caciuli mari si manusi (pete de culoare, adica, nu ma pasionau detaliile decat daca era vorba de crengile copacilor, acolo dovedeam o rabdare infinita si trasam cele mai subtiri linii pe care le incarcam apoi de frunze minuscule).
 am desenat si azi, aceleasi tampenii fara sens care pe moment ma relaxeaza si apoi ma umplu de frustrare, mereu acest bovarism intr-ale artelor.
 cu laptopul in brate delimitand un spatiu cald si primitor in jur, Nigel Kennedy de pe youtube, cu genunchii stransi la piept si cu chef de ceva, de acelasi ceva nedefinit de care mi-era dor atat de tare mai demult si pe care am crezut ca l-am uitat, ei bine nu, si bravo mie ca nu, inteleptirea pretinsa de pana acum era doar un act. nu stiu daca e muzica de vina, sau senzatia dupa-amiezei de duminica, momentul de singuratate pe care nu l-am mai incercat de mult, nu o singuratate rea ci din aceea in care reusesc sa ma privesc, ma cercetez in oglinda, ma regasesc centimetru cu centimetru de piele, iata-ma-s, tot eu, n-am disparut in spatele maruntului cotidian, sunt tot eu cea din facultate, ascunsa dupa un maldar de carti si de muzici, devorand pagina dupa pagina, cu degetele fosnind de pofta scrisului, cu deplina constiinta a mediocritatii acestuia si cu acceptarea-i deplina, cu chef de un pahar alcoolizat, cu chef de un umblet prin ploaie, cu chef de tras aer lacom in plamani, de visat mai mult, de plecat inspre nu-importa-unde.
 

Tags:



Leave a Reply

(insereaza codul din stanga)
Weblog

Toate drepturile rezervate Weblog.ro

X