acapulco

31 ianuarie 2005

in mod ciudat sunt intr-o acuta perioada de Ricchi e Poveri, nu stiu nici eu
de ce, poate pentru un singur vers… “in questo inverno c’e qualcosa che non
va”, cam asa mi se pare si mie, n-as putea sa spun ce anume e aiurea in jur, or
fi prea multe, or fi prea vagi, un izde nemultumire ma sacaie de ceva vreme si
nu se duce nici cu prima zapada si ma face irascibilo-melancolico-catatonica (stiu
ca termenii nu se lovesc dar zugravesc cel mai bine realitatea).

si iarasi nu stiu daca ma mangaie muzica sau doar nostalgiile, nu ca ar conta
prea mult pana la urma, e bine cu castile in plictiseala asta monumentala, un
strat protector subtire dar esential in contra uratului, a trancanelilor stupide,
a susotelilor pe la colturi, a glumelor idioate la care se rade din politete ,
“Dimmi quando” a ajuns acum in playlist si ma apuca un dor nebun de copilarie
si primavara si radioul care canta in sufragerie in timp ce eu ma imbracam nerabdatoare
sa merg cu ai mei in parc, negociind la sange geaca si caciula pentru ca era prima
sambata calda a anului cu vanticel placut in par si soare bland.

astea toate in timp ce imi mai suflu odata nasul si bomban zapezile mocirlite
de afara, trenurile care intarzie spre Constanta si viata care m-a adus aici unde
m-a adus si unde eu habar nu am ce trebuie sa fac in afara de a pluti in virtutea
inertiei.

e stupid sa imi schimb dispozitia dupa muzici dar bine ca functioneaza, “Voulez-vous
danser” ma face sa batai vesel pe sub birou si simt un zambet anemic itindu-se
pe la colturi de privire, in jur toata lumea tace cu nasul in monitor, ce dracu
or face cu totii habar nu am, dar nici ca ma intereseaza prea tare, m-a pocnit
brusc cheful de rontait muguri si iesit la iarba verde , toata forfota aia placuta
a pregatirilor cu punga de sandvisuri si sticlele de vin, sunt amintiri vagi de
la Cheile Dobrogei cand in preajma ne inconjura aroma gratarelor si melodia de
fundal de la Radio Vacanta si nu stiam la ora aia ca ar trebui sa ma agat de fiecare
fir de timp imbibat de linistea pe care inca n-o stiam numi fericire, nu stiam
valoarea franturilor din care aveam sa ma hranesc mai tarziu cand mi se va fi
atrofiat retina in semn de protest fata de lipsa de imaginatie a cotidianului.



Leave a Reply

(insereaza codul din stanga)
Weblog

Toate drepturile rezervate Weblog.ro

X